Discuția despre dupe culture revine în valuri și de obicei începe în același punct: piese de lux inaccesibile pentru majoritatea, de la celebrele genți Hermès după care tânjește jumătate din publicul de pe TikTok și Instagram și continuă cu designerii mari sau mici ale căror creații sunt copiate 1 la 1, fără niciun fel de rușine.
Și oricât de ciudat sună, înțeleg durerea asta.
Deși nu mai sunt designer full time, în anii trecuți am lucrat la câteva piese hand-made zile întregi, cu răbdare, cu migală și cu drag, iar la un moment dat am văzut copii ieftine ale lor, brutale si prost făcute, și am simțit ceva ce n-am să uit: nu orgoliu rănit, ci nedreptate, un fel de „hei, dar nu știți câtă viață am pus eu acolo”.
De aici pornește pentru mine sensibilitatea față de discuția despre dupes/copii. Nu din elitism, nu din rigiditate, nu din „frumosul e pentru cine și-l permite”, ci din faptul că știu, măcar un pic, ce înseamnă să creezi ceva cu mâinile tale și să-l vezi redus la o replică fără suflet.
Și totuși, dincolo de emoțiile mele, ceea ce mă intrigă în cultura dupe este graba: acea urgență să avem acum, exact piesa aia pe care am văzut-o pe social media, fără să respirăm, fără să ne întrebăm nimic. Vreau EXACT asta, nu mâine, nu altceva similar, nu second-hand. Acum! Și la un preț imposibil de etic.
Și îmi dau seama din ce în ce mai mult că nu e despre nevoi reale, ci despre ideea plantată foarte subtil în noi, că dorința e un drept, că dacă vrem ceva suficient de intens, universul, piața, industria, oricine, ar trebui să ne ofere acces instantaneu. Și asta e, cred, una dintre cele mai mari iluzii ale consumerismului modern.
Eu cred cu toată convingerea că toată lumea are dreptul la frumos: la modă, la expresie, la estetică, dar aici e nuanța: una e să îți dorești ceva frumos, alta e să pretinzi acces la un obiect care nu poate fi produs etic la prețul pe care tu ești dispus să-l plătești.
Mătasea, broderia, cusăturile fine, astea nu sunt magie, sunt oameni, sunt ore din viața lor, sunt mâini, sunt costuri reale, nu inventate. De aceea întrebarea mea este: „De ce trebuie să fie exact obiectul acela?”
De ce nu ceva în același spirit? De ce nu un model second-hand? De ce nu ceva reinterpretat? De ce nu, pur și simplu… altceva?
Iar răspunsul e înfricoșător de simplu: pentru că dupe culture nu democratizează estetica, ci urgența. Democratizează replica și falsa senzație de apartenență la lux.
Și poate că cel mai trist e că foarte des oamenii nici măcar nu știu că au cumpărat un dupe. Văd o poză furată de la un designer real, dau click, comandă ceva ce arată bine în fotografie și primesc un obiect complet diferit, prost făcut, cu un croi care nu se potrivește pe nimeni și ajunge gunoi după trei purtări.
Unde e accesul aici? Cine câștigă? Cine pierde?
Designerul pierde. Consumatorul pierde. Mediul pierde.
Iar singura industrie care câștigă este cea a copiilor produse în viteză, fără transparență, fără responsabilitate, fără rușine.
Ce mă apasă cu adevărat nu e existența copiilor, pentru ca până la urmă în modă totul e referință.
Mă apasă iluzia că poți cumpăra aceeași piesă cu 15 de euro, iluzia că asta înseamnă democratizare. Iluzia că dupe-urile ne oferă acces la frumos, când de fapt ne oferă acces doar la anxietatea de a nu fi “în trend”.
*
Consider că adevărata democratizare în modă nu se va face niciodată prin replică. Se poate face prin educație vizuală, prin stil personal, prin second-hand, vintage, reparații, reimaginări. Se face prin creativitate, nu prin copiere, prin răbdare, nu prin panică, pentru că frumusețea nu e a luxului, frumusețea e in noi.