De câțiva ani am dezvoltat o mică obsesie: să identific acele obiecte pe care le-aș numi „uniformele internetului” dintr-un anumit sezon și aproape instinctiv să evit deliberat să le cumpăr. Nu dintr-o formă de snobism și nici nu pornește din ideea că acele lucruri nu ar fi frumoase, din contră, de cele mai multe ori sunt bine gândite și aliniate cu momentul cultural în care apar. Dar exact aici este și problema, am început să observ un tipar foarte clar, aproape predictibil: obiectele care explodează cel mai agresiv pe social media sunt adesea cele care își pierd cel mai repede aura, devenind imediat recognoscibile ca „aparținând unui moment de internet”, ca și cum ar purta o etichetă invizibilă cu anul de expirare deja imprimat în ele.
În timp, acest lucru m-a făcut să devin mai atentă la felul în care îmi construiesc garderoba, nu doar din punct de vedere estetic, ci și temporal. Pentru mine hainele ideale nu sunt doar despre „acum”, ci despre capacitatea lor de a supraviețui mai multor versiuni ale mele.
Am realizat că ceea ce îmi doresc de la garderoba mea este de fapt destul de simplu formulat, dar mai greu de aplicat: vreau ca piesele pe care le cumpăr să poată exista și peste 10, 20 sau chiar 30 de ani fără să pară că aparțin unei alte vieți. Vreau să fie lucruri pe care le pot purta mult timp fără să simt că „au expirat” stilistic, și ideal, lucruri pe care într-o zi le-aș putea transmite mai departe fiicei mele fără să pară desprinse dintr-o eră complet irelevantă.
Nu cred totuși că problema este că un obiect devine vizibil sau dorit de toată lumea, viralitatea în sine nu îi ia valoarea, întrebarea relevantă este alta și apare abia după ce valul trece: mai are sens pentru tine? Îl mai alegi când nu îl mai validează nimeni? Sau rămâne doar o amintire a unui moment colectiv? Pentru că în esență, aici se face diferența.
Chiar dacă teoretic mi-aș permite să intru în acest ciclu de a cumpăra în fiecare sezon piesele „must-have” ale momentului, cred că tot nu mi-ar plăcea logica din spatele lui. Este un mecanism extrem de bine calibrat al consumerismului: te face să simți constant că nu ești „încă acolo”, că îți lipsește ceva, că imaginea ta ar putea fi oricând îmbunătățită prin încă o piesă, încă o geantă, încă o pereche de pantofi. Și această senzație repetată suficient de des, devine un fundal emoțional aproape permanent.
Adevărul este că la un moment dat am ajuns la o concluzie care poate părea contraintuitivă într-o lume a modei: garderobei mele nu îi mai lipsește nimic esențial. Nu spun asta într-un sens ascetic, ci într-unul foarte pragmatic. Dacă de mâine nu aș mai putea cumpăra nimic nou, aș putea să mă îmbrac în continuare coerent, adaptat contextelor mele de viață, fără să simt o lipsă reală în structura de bază a garderobei.
În același timp există o contradicție pe care nu vreau să o cosmetizez, fac parte în continuare din acest ecosistem al modei pentru că îmi place moda. Îmi place procesul de descoperire, de selecție, de reinterpretare. Îmi place să găsesc o piesă bine făcută care nu „înlocuiește” nimic, dar care schimbă subtil felul în care privesc ceea ce am deja. Îmi place senzația aceea foarte specifică în care un obiect nou îți poate reactiva creativitatea, îți poate da energie și îți poate deschide alte combinații la care nu te-ai fi gândit înainte.
Și cred că este important să spunem că asta nu este o problemă în sine. Nu cred că soluția este să transformăm moda într-o formă de restricție morală sau într-un exercițiu de autocontrol rigid. Pentru mulți oameni hainele sunt una dintre cele mai directe forme de bucurie, joacă și expresie personală. Problema nu apare în plăcerea de a cumpăra ceva nou, ci în momentul în care acest gest devine compulsiv, automat, dictat exclusiv de viteza trendurilor și de logica algoritmilor care decid ce „trebuie” să ne placă în fiecare lună.
În schimb, cred tot mai mult într-o relație mai conștientă cu moda, în ideea de a înțelege diferența reală dintre două produse, de a cumpăra mai rar dar mai bine și de a evita acea acumulare de haine care ajung să existe mai mult în dulap decât în viața noastră reală, sau și mai des, piese purtate o singură dată care rămân suspendate între intenție și uitare.
Și totuși, dacă ai în garderobă piese ultra-trendy și încă le porți cu bucurie sinceră, atunci nu există nimic de spus aici, dimpotrivă! Asta este până la urmă menirea hainelor: să fie purtate, reinterpretate și iubite.
Pentru că stilul personal nu se construiește din noutate constantă, ci din repetiție, din piesele la care revii ani la rând fără să simți nevoia să le înlocuiești. Apare atunci când încetezi să mai privești hainele ca pe niște dovezi ale prezentului și începi să le alegi după un criteriu mult mai rezistent la zgomotul trendurilor: dacă te vezi purtându-le și atunci când internetul nu le va mai valida.
Iar uneori, cea mai bună dovadă că ai făcut o alegere bună nu este faptul că toată lumea o poartă acum, ci faptul că tu încă o porți atunci când nimeni nu mai vorbește despre ea.