Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani ce domenii vor fi transformate primele de inteligența artificială, aș fi răspuns fără ezitare: medicina, cercetarea, logistica, programarea, acele activități în care automatizarea poate elimina munca repetitivă, poate reduce erorile și accelera procesele și aș fi fost perfect împăcată cu asta.
Însă nu mă așteptam ca una dintre primele zone în care AI-ul generativ să înceapă să ocupe atât de mult spațiu să fie arta, creativitatea și imaginea.
De fiecare dată când cineva ridică această problemă apare inevitabil aceeași replică:
„Și pictorii spuneau același lucru când a apărut fotografia.” Și este o comparație care sună convingător dar care din punctul meu de vedere, ratează esențialul.
Fotografia nu a încercat să fie pictură, nu a înlocuit pictura și nici nu a apărut hrănindu-se din milioane de tablouri pentru a produce, în câteva secunde, imagini care imită munca altor artiști. Fotografia a deschis un limbaj complet nou, la fel au făcut cinematografia, radioul, televiziunea și mai târziu, internetul. Fiecare dintre aceste tehnologii a creat forme noi de expresie artistică și de comunicare, extinzând posibilitățile omului de a spune povești. Deci nu cred că despre asta este vorba în cazul AI-ului generativ.
Sigur, modelele lingvistice precum ChatGPT, Gemini, Copilot sau DeepSeek sunt impresionante din punct de vedere tehnologic și pot avea o utilitate reală în foarte multe contexte, pot structura informații, pot explica, pot traduce, pot ajuta la organizarea unor idei sau la automatizarea unor sarcini repetitive. Folosite ca instrumente, își găsesc perfect locul, problema apare atunci când începem să confundăm instrumentul cu autorul.
Un instrument îl ajută pe artist să creeze, așa cum o pensulă nu pictează singură, o cameră foto nu decide lumina, emoția sau povestea, un sintetizator nu compune muzica în locul muzicianului, photoshop nu dezvoltă gustul estetic al celui care îl folosește. Toate aceste instrumente presupun în continuare experiență, decizie, cultură vizuală, exercițiu și sensibilitate.
AI-ul generativ schimbă însă raportul dintre om și creație într-un mod diferit. Nu doar accelerează execuția, ci externalizează o parte importantă din procesul creativ, tocmai acel proces care, poate, reprezintă cea mai valoroasă parte a creației.
Lucrez de mulți ani într-o industrie în care imaginile nu au fost niciodată simple imagini. O fotografie bună nu înseamnă doar lumină frumoasă, haine spectaculoase sau o compoziție impecabilă. În spatele ei există oameni, există zile de pregătire, schițe, moodboard-uri, conversații, încercări eșuate, soluții improvizate, emoții, oboseală, toate acele lucruri care nu se văd în imaginea finală, dar ele sunt imaginea.
La fel se întâmplă și cu o fotografie făcută într-o călătorie: valoarea ei nu stă doar în faptul că surprinde un peisaj spectaculos, valoarea ei vine și din faptul că ai fost acolo, ca ai respirat aerul acelui loc, ai mers pe străzile lui, ai vorbit cu oameni, ai avut parte de întâmplări pe care nici o aplicație nu le poate inventa.
Experiența este cea care dă greutate imaginii, nu imaginea creează experiența.
Poate tocmai de aceea mă preocupă atât de mult direcția în care mergem, nu pentru că există inteligență artificială, ci pentru că riscăm să externalizăm exact partea pe care nici o tehnologie nu o poate trăda cu adevărat: experiența umană.
Creativitatea nu apare într-un vid. Ea se hrănește din viață, din muzee, din cărți, din filme, din conversații lungi, din plictiseală, din joacă, din eșecuri, dar mai ales din toate acele momente care par complet neproductive și care fără să ne dăm seama devin într-o zi materia primă a unei idei.
Mă întreb dacă pe măsură ce începem să delegăm din ce în ce mai multe procese cognitive tehnologiei, nu vom ajunge să delegăm și imaginația.
Pentru că știm deja că tehnologia schimbă felul în care funcționează creierul nostru. De când folosim GPS-ul, mulți dintre noi ne orientăm mai greu fără el, memorăm mai puține numere de telefon, calculăm mai rar în minte, nu pentru că am devenit mai puțin inteligenți, ci pentru că am mutat aceste procese în afara noastră.
Dar ce se întâmplă atunci când mutăm în afara noastră și procesul creativ?
Nu cred că avem încă răspunsul și nici nu cred că ar trebui să ne grăbim să tragem concluzii, dar cred că merită să ne punem întrebarea. Pentru că dacă ar fi să fac o predicție, nu sunt sigură că mi-ar plăcea direcția în care ne îndreptăm.
Eu cred că întreaga evoluție a omenirii s-a construit pe imaginație. Fiecare invenție, fiecare descoperire, fiecare pas înainte pe care l-am făcut ca specie a început cu un om care și-a pus o întrebare. Cineva care nu s-a mulțumit cu răspunsul existent și s-a întrebat: Cum aș putea face asta mai bine? Există o altă soluție?
Așa au evoluat tehnologia, medicina, arhitectura, ingineria, știința, designul, literatura și, în cele din urmă, arta. Toate au fost împinse înainte de aceeași forță invizibilă: curiozitatea, imaginația și creativitatea umană.
Mai există un aspect despre care vorbim prea puțin. În timp ce discutăm despre viteză și productivitate, uităm că infrastructura necesară pentru antrenarea și funcționarea modelelor AI presupune centre de date uriașe, un consum enorm de energie și cantități impresionante de apă pentru răcirea echipamentelor. Într-o perioadă în care vorbim atât de mult despre sustenabilitate și această conversație merită purtată cu mai multă seriozitate.
Și mai există o întrebare, de final, care apare inevitabil.
Cine decide, până la urmă, ce este frumos?
Trăim într-o perioadă în care popularitatea este confundată tot mai des cu valoarea estetică. Dacă ceva devine viral, avem tendința să presupunem că este și bun. Dar istoria artei nu a funcționat niciodată astfel.
Frumusețea nu este un vot online. Există oameni care își dedică o viață întreagă studiului imaginii, compoziției, culorii, luminii, proporțiilor și istoriei vizuale. La fel cum există muzicieni care își educă auzul sau arhitecți care își formează privirea, există și o educație a gustului estetic.
Sigur, succesul popular și valoarea artistică se pot întâlni uneori, dar nu sunt același lucru!
Așa că daca ceva ajunge popular, nu înseamnă neaparat că este și bun, pentru viață, pentru societate sau pentru evoluție. Multe imagini generate de AI îmi lasă impresia unei perfecțiuni stranii, impecabile și în același timp, lipsite de tensiune. Seamănă cu fotografiile retușate excesiv în care pielea nu mai are pori, lumina nu mai are imperfecțiuni, iar expresia nu mai spune nimic, totul pare corect și totuși ceva esențial lipsește.
Poate acel ceva este misterul, acel mister care apare doar atunci când există întâmplare, risc și oameni.
Nu mă sperie faptul că există inteligență artificială. Mă sperie posibilitatea ca încet, ajungem să credem că experiența umană este opțională, că putem crea fără să trăim, că putem spune povești fără să avem povești.
Eu nu cred că avem nevoie de imagini impecabile dacă în spatele lor nu există o experiență reală.
Pentru mine, arta nu este doar rezultatul, este procesul, sunt orele invizibile, sunt greșelile, sunt conversațiile, sunt drumurile și oamenii pe care îi întâlnești, este viața pe care o trăiești înainte să creezi.
Iar dacă într-o zi vom considera că toate acestea sunt doar niște pași inutili pe care îi putem înlocui cu un prompt, nu cred că vom pierde doar autenticitatea imaginilor, cred că vom pierde ceva infinit mai valoros: vom pierde felul în care devenim oameni înainte de a deveni creatori.