Uneori uit de ce iubesc moda. Mă pierd în zgomotul constant al noutății, în avalanșa de lansări, colecții, micro-trenduri care apar și dispar într-un ritm aproape violent, cu haine făcute în grabă, gândite să existe prea puțin ca să ajungă vreodată să fie transmise mai departe, să capete patină, să devină memorie. Impactul asupra planetei, cultura excesului în care trăim, senzația că totul e mult prea mult și în același timp, profund lipsit de sens, toate acestea mă fac uneori să pierd din vedere esența.
Și totuși, există momente în care îmi amintesc. Intru în garderoba mea și văd piesele adunate în ultimii douăzeci de ani. Răsfoiesc arhivele marilor case de modă și reviste vechi. Mă opresc asupra detaliilor, asupra construcției, asupra intenției din spatele fiecărei cusături și dintr-odată știu din nou de ce iubesc moda. O iubesc atunci când este specială, când este făcută cu măiestrie, cu răbdare și cu sens. Când este intrigantă, discretă sau neașteptată. Când îți face privirea să zăbovească și inima să bată puțin mai repede.
Poate că nu voi avea niciodată cele mai extravagante piese, cele care trăiesc doar în paginile de arhivă sau în muzeele de modă, dar bucuria de a le admira, de a le înțelege și de a visa cu ochii deschiși merită și ea, un loc în lume. Moda, pentru mine, începe exact acolo unde dispare graba.
Lucrând de mulți ani în industria modei, nu doar cu trenduri concrete, croiuri, culori, siluete, dar și cu trenduri culturale, ajungi inevitabil la o întrebare care apare tot mai des și în online: What’s the ultimate flex? Care este acel semnal de statut care ajunge să dicteze ce devine dorit, copiat, replicat? Pentru că aproape întotdeauna, flex-ul este cel care trasează direcția în care masele se vor mișca, fie că vorbim de o estetică, un vibe sau de obiecte extrem de specifice.
Iar răspunsul s-a schimbat radical în ultimii ani. Să deții foarte multe piese scumpe si recognoscibile, exemplul celebrelor genți Hermès (in sens propriu dar și acele obiecte ca metaforă pentru acele “it items” extrem de costisitoare, ultra-dorite și intens copiate) nu mai reprezintă deja flex-ul suprem. Expunerea luxului a devenit atât de omniprezentă, încât și-a pierdut forța. Când tot internetul pare să aibă aceleași piese, fie în original, fie sub formă de copie sau reinterpretare, oamenii cu adevărat cool, cei care setează direcția, încep inevitabil să caute altceva.
Accesul este mai larg decât a fost vreodată iar fake-urile arată astăzi atât de bine, încât într-o fotografie de Instagram devine aproape imposibil să faci diferența. Gen Z a venit chiar și cu un mic rebranding semantic: nu mai vorbim despre fake-uri, ci despre dupes. Un termen mai blând, mai prietenos, care spune multe despre felul în care s-a diluat ideea de originalitate.
Așa că plecând de la toate aceste schimbări, încerc să răspund eu la întrebare. Care cred că este, de fapt the ultimate flex? Cred că în esență, ultimate flex a fost întotdeauna timpul: luxul de a-ți organiza viața cum vrei, de a avea acces la experiențe de calitate, trăite doar pentru tine, nu pentru a fi documentate online, acces la cultură și educația la cel mai înalt nivel posibil. Toate acele lucruri care se întâmplă offline, care nu sunt ușor de comprimat într-o imagine sau într-un caption, dar care spun tot despre calitatea reală a unei vieți.
Doar că aceste lucruri, greu de „flexat”, ajung aproape întotdeauna să se traducă și în ceva concret: în haine, în obiecte, în alegeri vizibile. În acest context, cred că flex-ul va sta în lucrurile extrem de greu de obținut sau care durează ani de zile să le dobândești, exemplu: moșteniri, piese bespoke, rare sau unicate, etc. Se va traduce prin haine vintage autentice de designer, care nu se mai produc de ani de zile, care există într-un număr finit și care, odată cumpărate și puse la colecție, dispar: piese pe care nu le poți adăuga pur și simplu într-un coș de cumpărături, doar pentru că ai banii să o faci.
Vedem deja acest shift pe covorul roșu: vedete mari aleg piese vintage cu istorie reală, nu reinterpretări. Și nu mai este vorba doar despre bani, este despre acces și despre raritate. Dar, mai ales, este despre cunoaștere, pentru că nu orice piesă vintage are valoare. Contează perioada designerului, contextul cultural, povestea din spate. Asta este, pentru mine este noul flex: nu zgomotos, nu imediat recognoscibil, dar profund sofisticat.
Iar aici apare Strenesse. Pentru mine, Strenesse este unul dintre cele mai clare exemple de lux tăcut, un etalon al minimalismului german din anii ’90, cu croieli liniare, costume impecabile, stofe de lână fină, rochii din cașmir și mătase, jachete fără artificii inutile: o combinație rară de precizie și senzualitate discretă.
Strenesse nu țipă, nu cere atenție și nu e recognoscibil instant. Este genul de brand care funcționează ca un cod, îl recunoști doar dacă știi. Și fără să-și fi propus vreodată, Strenesse a devenit exact definiția noului ultimate flex: piese extrem de bine făcute, rare, care nu pot fi replicate și nici consumate rapid.
Citesc acum o carte despre începutul anilor 1900, despre femeile aristocrate care își făceau haine la comandă, gândite pentru corpul lor, nu invers. Și nu pot să nu mă gândesc că poate ne îndreptăm, într-o formă nouă, spre aceeași nevoie de sens. O întoarcere la haine făcute cu intenție, la respect pentru corp, pentru timp, pentru meșteșug, dar nu ca nostalgie, ci ca reacție firească la un prezent mult prea grăbit.
Poate că acesta este de fapt, adevăratul lux: nu ce porți, ci de ce porți și cât de mult înțelegi povestea din spatele acelui obiect.
