Trebuie să fac o confesiune: eu invidiez femeile care au un stil liniar, coerent, care aparține unei singure estetici clare, bine definite, cu o paletă de culori restrictivă și atent aleasă, respectată cu strictețe. Le privesc cu o mare admirație și cu un soi de uimire sinceră, pentru că la mine lucrurile nu funcționează așa.
Pentru mine, moda nu a fost niciodată un exercițiu de disciplină vizuală, ci, mai degrabă, un fel de terapie, uneori conștientă, alteori nu. A fost o conversație permanentă cu versiuni mai vechi ale mele, cu frustrări nerezolvate, cu dorințe amânate și cu libertăți câștigate mai târziu.
În garderoba mea o vei regăsi pe Laura, într-un moment înghețat în timp: rockerița de la 14 ani. Fata care răsfoia reviste Vogue vintage, care desena imagini, care visa ținute imposibile și care de cele mai multe ori nu găsea nimic de cumpărat sau nu avea bani suficienți pentru ce își dorea cu adevărat. O adolescentă extrem de curioasă, care și-a construit gustul mai mult din imaginație decât din realitate. Uneori, când mă îmbrac azi, simt foarte clar că pentru ea o fac, ca un mic act de recuperare, ca o reparație întârziată.
Alteori, în garderobă apare mama ei: fancy, elevată, genul de femeie care ar merge perfect la o întâlnire săptămânală a mamelor care joacă bridge, chiar dacă eu nu joc bridge. Este versiunea mea care caută structură, rafinament și liniște prin haine care stau impecabil și care transmit maturitate și o anumită autoritate. Poate ea este un răspuns la mama mea prezentă subtil în multe dintre alegerile mele: o femeie care ani la rând, s-a plâns că nu găsea nimic frumos de cumpărat, nu pentru că nu ar fi știut ce vrea, ci pentru că vremurile tinereții ei nu ofereau prea multe opțiuni. A făcut parte dintr-o generație care a învățat să se mulțumească, să se adapteze, să improvizeze și cred că de acolo vine, în mine, nevoia de a experimenta, de a face și reface și de a crea lucruri unice.
Iar cea mai recent „sosită” în garderoba mea este bunica lor: curajoasă, ușor țăcănită, complet lipsită de frici și mai ales, de nevoia de validare. Bunica aceea care nu mai are nimic de demonstrat nimănui, care nu se mai teme de „ce o să zică lumea” și care poartă exact ce îi trece prin cap. Cui îi pasă că își poartă blana de zile bune într-o joi, peste ținuta de yoga, sau accesoriile tematice de petrecere integrate în ținute zilnice? Este, paradoxal, cea mai eliberatoare dintre toate.
De cele mai multe ori, stilul meu este un mix bizar între aceste trei generații, nu e mereu armonios, nu e mereu „corect”, dar e sincer și mai ales, e viu. Se schimbă odată cu mine, cu stările mele, cu etapele prin care trec. Poate de aceea nu cred foarte mult în ideea de stil perfect, definitiv, bifat, cred mai degrabă în stil ca proces, ca dialog interior, ca formă de memorie purtată pe corp.
Așa că, dacă uneori pare că mă contrazic vestimentar, probabil chiar asta fac, dar o fac asumat, pentru că în cazul meu, hainele nu sunt doar haine, sunt povești, sunt straturi.
Eu sunt toate femeile care am fost și care încă mai sunt.
*